-

Munca omului cu sine însuşi

 
 
 
Era duminică şi aproape că am ajuns din întâmplare la întâlnire. Am intrat în curtea însorită a casei unde avea loc discuţia. În curte un grup de oameni fumau şi râdeau, se bucurau de acea zi frumoasă şi caldă. Am intrat, emoţionată, dar n-am distins pe nimeni, fiindcă nu mă puteam uita la oameni. Am bâiguit un „bună ziua” timid şi mi-am cerut scuze că am ajuns târziu. Am auzit un singur om care mi-a răspuns foarte sigur pe sine şi cu un zâmbet cât toată curtea cu soare: „Mai bine mai târziu decât niciodată, he he...” Apoi, după ce s-a mai gândit puţin, a adăugat, cu un entuziasm scăzut, aproape ca pentru sine: „…deşi, uneori, poate fi prea târziu….”

Era Andi Vasluianu, chiar el, actorul cameleonic pe care l-am adorat din prima clipă. Îl văzusem demult în filmul lui Cristi Nemescu, Marilena de la P7, într-un rol interpretat fără cusur. Tot ce a urmat în cariera lui Andi a confirmat faptul că era ceea ce eu şi cei din generaţia mea numeam „un actor bun din noul val”. Îmi aduc aminte că Andi Vasluianu era un star, o vedetă, adică un actor care apărea mai peste tot, dădea interviuri în reviste, ziare, la TV, era invitat peste tot, juca în filme şi în piese de teatru… În acei ani l-am urmărit pe acest om care se desprindea de restul actorilor din generaţia sa, împreună cu alţi câţiva, care se remarca dintr-un grup la fel cum o făcuse în acea dimineaţă de duminică. Era cineva viu, care reacţiona întocmai ca un resort întins şi sensibil, interesat de orice noutate şi mişcare din jurul lui. Un izvor proaspăt şi vesel într-o lume cu multe mlaştini şi ape stătute. 

În timpul discuţiei care a urmat am ascultat cu sufletul la gură ce povestea acest om atât de dezinvolt. Şi am aflat cu surprindere că era un timid, că făcuse un liceu industrial la seral, lucrase apoi într-o brutărie, pe urmă într-o fabrică, și că i-au trebuit mai mulţi ani până să aleagă calea actoriei, pentru că nu avea curaj!

Că nu poate juca mai mult de un rol odată, că nu „intră în pielea personajului” niciodată, ci încearcă să îl imite şi că şcoala de actorie l-a învăţat să lucreze cu „regizorii proşti”, aşa cum cu umor povestea că-i spusese în primul an de studiu Sanda Manu, profesoara lui de la UNATC.

E multă muncă şi multă seriozitate în meseria asta, aşa spunea Andi Vasluianu, completându-se perfect cu o colegă de breaslă din altă generaţie. Cosmina Stratan stătea alături, pe o pernă la acelaşi nivel cu el, dar şi cu noi, cei din auditoriu. O prezenţă învăluită de mister, cu ochi fascinanţi, cu un zâmbet fin,misterios şi halucinant. Aproape că îmi aminteşte de Monalisa, nu ştiu dacă e veselă sau tristă atunci când surâde uşor.

Cosmina, deşi e mai gânditoare şi mai introvertă decât Andi şi are mai puţină experienţă în actorie decât el, pare să fie pe aceeaşi lungime de undă. Chiar e! Aşa mărturisesc mai târziu cei doi, răspunzând pe rând, cu eleganţă şi umor, dar şi cu seriozitate, la întrebările din public.

De altfel, chiar dacă n-ar fi prieteni, asta n-ar conta câtuşi de puţin, nu pe scenă în tot cazul. Acolo oamenii dau ce au mai bun din ei, iar solidaritatea este liantul care ţine întregul. La fel ca în viaţă. Altfel nu se poate. Şi poate că sunt mai autentici pe scenă, jucând un rol dintr-o piesă. Sau poate că rolul acela le place mai mult decât cel din viaţă…Cine poate şti? Cert e că, aşa cum povestesc ei, actorii se pot chiar săruta pe scenă pentru ca mai apoi, în afara ei, să nu se salute sau să nu-şi vorbească, certaţi fiind. Şi asta deşi ar putea foarte bine împărţi aceeaşi cabină…

Cosmina a primit deja un premiu de interpertare la Cannes. S-ar putea spune că a ajuns la un moment culminant al carierei sale.„Tu n-ai luat nimic la Cannes, nu, Andi?” râde cu poftă Andi, amintind un reproş care i s-a făcut cândva, cu toată seriozitatea. Ce a reprezentat pentru Cosmina premiul? Un vis împlinit, însă doar o cărămidă dintr-un mare edificiu. L-a pus deoparte, aşa cum a sfătuit-o tatăl ei, cu înţelepciune.

În primul an fiecare student primeşte un sfat esenţial de la profesorul său. Cosmina Stratan a fost la clasa lui Florin Zamfirescu, care i-a spus atunci un lucru pe care ea l-a înţeles mult mai târziu: trebuie să mai rămână ceva din tine însăţi pe scenă, să nu joci personajul până la capăt. Şi asta pentru a lăsa loc emoţiei care se naşte în spectator. Până la urmă, el e cel care desăvârşeste o stare, în el se naşte emoţia adevărată pe care actorul doar o sugerează. 

Nici Cosmina Stratan nu a ales actoria de la început. Prima ei pasiune au fost caii. A ales jurnalismul când s-a dus la facultate, iar asta a fost o meserie din care a învăţat că oamenii pot fi extrem de duplicitari. Un lucru care i-a folosit enorm mai târziu, când a intrat în lumea actoriei. Pe Cosmina Stratan am văzut-o jucând prima oară în filmul lui Mungiu, După dealuri. „E o muncă titanică să faci un film, să ţii în mână o echipă întreagă, să lucrezi cu atâţia oameni, atât de diferiţi, să fii regizor… Filmul iese ca el. Cum e regizorul, aşa e şi filmul”, spune Cosmina. După dealuri, filmul despre dragoste şi Dumnezeu, un film cum nu s-a mai făcut vreodată în cinematografia românească, profund şi sensibil, un film pe care l-aş lua cu mine pe o insulă pustie, fiindcă aş putea să mă uit la el de nenumărate ori fără să mă plictisesc. Aş găsi de fiecare dată noi şi noi valenţe, nuanţe care mi-au scăpat.

Cosmina crede că toţi oamenii ar trebui să facă măcar primul an din facultatea de actorie, indiferent de meserie. Pentru că actoria e o şcoală de viaţă de fapt, te învaţă, înainte de a fi actor pe scenă, să trăieşti autentic în viaţa de zi cu zi. Să te descoperi.

Uitându-mă atunci la Cosmina şi Andi şi ascultându-i, mi-a trecut prin cap că actorul seamănă cu o lumânare: el se aprinde şi arde pe scenă, dar flacăra vie, cea nevăzută şi cea mai puternică, arde de fapt în sală. Actorul, la urma urmei, e şi el tot un regizor – el regizează emoţiile celor care îl privesc.

M-am mai gândit atunci că şi în afara scenei se joacă în fiecare zi o piesă, întocmai ca la teatru; că viaţa în sine e o muncă grea, o continuă descoperire; că toţi suntem, într-adevăr, actori mai mult sau mai puţin talentaţi. Că a trăi e o artă, dintre toate cea mai grea, dar cea mai plină de însemnătate. 

Poate că actorii ca Andi şi Cosmina joacă pe scenă pentru ca eu să trăiesc cu adevărat, să am curaj să intru acolo unde nu am îndrăznit până acum, să fac lumină în camera întunecată a emoţiilor încă nedescoperite. Să mă arunc în jocul numit viaţă cu toată forţa celor ce mi-au fost date pentru asta. Să am îndrăzneala să le scot la lumină ca să merg mai departe, până la cortina finală.

Pentru că, nu-i aşa? – a mă cunoaşte pe mine însămi nu e o opţiune, ci o datorie. Iar eu joc în rolul vieţii mele.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!