-

MUSE – WE WILL BE VICTORIOUS/noaptea în care n-am îmbătrânit

 
 

august 1, 2016


Am început dimineața uitându-mă în oglindă și întrebându-mă dacă niște linii pe care le observam în jurul ochilor sunt acolo ca să rămână, niște pui de riduri? sau doar dormisem foarte prost, îngropată într-o pernă de decor, cum mai fac. Mă obsedează trecerea timpului de o vreme. Abia cu o noapte înainte mi-am luat bilet la Muse. 200 de lei investiți într-o experiență. În credința șubredă că mai există viață și după muncă. Și-apoi, voiam să îi văd de multă vreme. Dacă nu cumpărasem biletul mai devreme, e fiindcă mi se păruseră prohibitorii prețurile de la Diamond Circle, iar eu sunt de fel obsesiv-compulsivă față de a vedea concertele de lângă scenă. Uneori, cu riscul de a rămâne fără timpane.

Până la urmă, am luat la Normal. Ne-am decis că o să vedem noi și de-acolo ce trebuie să vedem. Și culmea e că, în ciuda celor 162 de centimetri pe care îi măsor de la 15 ani și al căror număr cel mai mult îl urăsc la concerte, chiar am văzut destul de bine. La început, printre doi tipi înalți care purtau tricouri cu Iron Maiden și cu Megadeth. Până s-au plictisit și au plecat. Apoi, găsind tot felul de alte unghiuri și ridicându-mă la nevoie pe vârfuri în sandalele cele mai plate pe care le poate deține cineva. Și când nu vedeam scena, vedeam oricum ecranele. Pe care erau proiectate ba vizualuri genial construite pentru piesele mai poveste (vezi proiecțiile psihedelice de pe Dead Inside), ba cadre-detaliu cu fețele băieților, mâinile pe corzile chitării sau basului.

Dar mă cam reped cu povestea și nu începe acolo. Să dau înapoi.

 

„Chiar am îmbătrânit” mi-am spus în timp ce traversam Izvorul spre Piața Constituției, ca sute de alți oameni cu aceeași destinație. Toți venisem mai mult sau mai puțin la aceeași oră și mi-a fost milă de trupele care cântaseră înainte, dar trebuie să mai și muncim ca să plătim bilete. Csf? Ncsf.
„Chiar am îmbătrânit” era concluzia la care ajunsesem din metrou, când mă lovise că de luni bune (spre un an) nu mai fusesem la un concert mare, în aer liber (nu într-un club sau într-o grădină). Mi se face dor cel puțin o dată pe săptămână, dar oi fi eu vreo snoabă, care nu vrea să meargă nici la metale supărate, nici la cântători bubbly gen Maroon 5. Nu neg. Și nici nu mi-e rușine.

La poartă aruncăm sticlele de plastic din care am băut până să ajungem într-o grămadă care mi-a amintit de security check-ul de la aeroport. Ne împărțim ca sectanții, pe categorii de gen, nouă ni se caută în geantă, tipii sunt mai degrabă percheziționați în căutarea de potențiale cuțite, pumnale, pokemoni. Mi-era dor până și de ritualul ăsta. E semn că vine o trupă mare (sau mai multe). Nu te pipăie nimeni la o trupă românească pe care o poți vedea oricând. O gagică ușor confuză se așază la rând cu bărbații și e nemulțumită când tipul de la poartă îi explică frumos că nu e alegerea lui, dar „n-are voie să pipăie gagici”. O asigură că și el ar prefera așa. Tipa se resemnează până la urmă și se mută în spatele meu. Eu am deja fălcile încleștate într-un zâmbet care urma să mă doară a doua zi. Baba suferă la fericire.

Încă e pauză când ajung în spațiul de concert și mă alătur grupului meu. Lumea se energizează cu câte o bericică sau un hot dog, se fac poze, se dau check-in-uri, se stă pe asfalt, se fac promoții la țigări, se miroase niște iarbă de la vecini, se invidiază, se glumește despre Firea și cum îi suntem recunoscători că nu ni i-a trimis pe băieții de la Muse acasă.

They will not control us. We will be victorious

Muse urcă pe scenă pe la 21:30, după cum mă anunță la final cel mai gălăgios dintre ai noștri, care a cronometrat cât au cântat pentru noi. 90 de minute, a calculat el. Eu nu sunt sigură dacă a fost o eternitate sau câteva secunde, dar știu că n-am ieșit la fel de-acolo cum intrasem. Și că le mulțumesc pentru asta.

În căști, Muse e departe de a fi trupa mea preferată. În căști, mi s-a întâmplat și să mă plictisească, adică nu prea le ascult albumele întregi, decât o scurtă perioadă de timp după ce apar. Apoi, le alternez piesele cu ale altora, mai degrabă. La o petrecere, puși de alții în set-uri indie, toți ne-am obișnuit cu alea câteva piese pe care le știm cap-coadă, fără să le luăm foarte în serios, gen Starlight sau Supermassive Black Hole. Dar live… Dumnezeule, live au fost perfecți.

Au fost poezie. Au fost matematici. Au fost bliss.

Au gândit tot concertul cu respect pentru public, de la o chestie banală ca a învăța să spui București, nu Bucharest (sau Budapest) la organizarea setlist-ului cu captivante crescendo-uri și descrescendo-uri, combinându-și baladele cu cântecele epice, de stadion, astfel încât niciodată nu devenea nici prea-prea, nici foarte-foarte și la finalul fiecărei piese îți doreai mai mult din ceva mai bun. Au făcut spectacol cum fac adesea, la limita dintre tenta pop, cea glam și cea „wtf”. Au avut și baloane, și confetti, și un spectacol de lumini care a aruncat spre public mai multe culori decât ai fi văzut dacă ar fi aruncat cineva c-o grenadă într-un curcubeu. În cazul Muse, bigger is always better.

Love is our resistance

Dar în niciun moment nu i-ai fi putut bănui de lipsă de sinceritate. De aproape douăzeci de ani deja, își păstrează un cool nestudiat, care se apropie uneori frontal, fără centură de siguranță, de kitsch fără a ajunge vreodată tocmai acolo, exagerând într-un mod pentru care nu-și cer niciodată scuze și construind narațiuni uriașe, pe teme politice sau profund umane. Narațiuni care rămân totuși în plan secund în toiul concertelor, atunci când producției minuțioase i se alătură dezlănțuirea lor, ieșind un colaj ridicol de genial de acrobații vocale, strâmbături marca Bellamy, costume comice, scene special construite în jurul unui concept (de obicei, al celui mai recent album) și baloane-pentru-toată-lumea. De fapt, asta e partea mișto la Muse: în mod paradoxal, e o trupă onestă în vulnerabilitate și preocupări, dar autoironică în prezentarea lor. Sau, mă rog, așa îi înțeleg eu, nu înseamnă că am dreptate, evident. Dar poate asta explică de ce la concertul lor din București am și râs, am și urlat, și la un moment dat mi-au dat și lacrimile (pe Madness și de fericire). Și deși mi s-a părut fără reproș ce-au cântat (și generozitatea cu care au împărțit cu noi arta lor), nu înseamnă că nu-s simpatice exagerările, că nu le dau ceva al lor, care îți inspiră cumva tandrețe. Ca o bucată din adolescența ta pe care ai s-o porți cu tine oriunde vei ajunge, ca un tatuaj făcut în urma unui pariu pierdut la o petrecere, care o să îți amintească mai târziu de tine, ca poeziile pe care le scriai într-un carnețel pitit bine, să nu le mai citească nimeni în afară de tine, și de care râzi acum cu îngăduință. Ca băieții pe care i-ai sărutat și băieții care ți-au frânt inima. Și mai ales băieții care ți-au făcut cunoștință cu muzica.

„Poate că totuși n-am îmbătrânit așa de rău, dă-le dracu de linii”. Încă mai pot strica niște sandale plate de culoarea lime-ului, zbenguindu-mă la un concert. Și încă îmi vine să plâng când o piesă frumoasă vine și cu realizarea că (probabil) n-o s-o mai auzi niciodată live. Încă mai simt până în unghii un concert ca ăsta.

Da, subtilitate nu prea au băieții, admit. Stocul Muse de subtilitate e mereu pe cale de epuizare și trebuie s-o drămuiască. Nedrămuind nimic din toate celelalte. Când scriu și cântă piese despre control și libertate, despre folosirea abuzivă a descoperirilor științei versus vulnerabilitatea umană, despre empatie și robotizare, Muse o fac cu intensitatea amenințării lui 1984 al lui Orwell, carte care i-a și inspirat cândva. Instrumentalul mașinist, uneori ostil și greu digerabil aproape asigurat de Dominic Howard și Wolstenholme îi permit lui Matt Bellamy să apuce cu elan partitura vocală și să arunce dincolo de limita convențională solouri sălbatice de chitară. Un joc care juxtapune farmecul individualității (voce și chitară) peste o grilă a monotoniei, a conformității (reprezentate de bas și tobe).

La 23 fix, după 18 piese, concertul Muse s-a terminat și noi a trebuit să ne resemnăm că nu primim bis. Era 23, doamna Firea fusese deja destul de îngăduitoare cu noi. Am plecat spre Control gândindu-mă că au uneori și ateii slujbele lor. Ale mele sunt concerte live în care simți basul în rinichi și chitara în gât. Și pentru o vreme uiți cum te cheamă.