-

NICOLETA LEFTER. Râsul ca semn de punctuație

 
 
Dacă aș folosi râsul Nicoletei ca semn de punctuație, n-aș mai avea nevoie de niciun adjectiv în tot textul. Și aș putea să reduc la jumătate lungimea articolului. Râsul Nicoletei e autoironie. Jumătate din timp. Râsul Nicoletei e (auto)alint. Adesea. Râsul Nicoletei e gălăgios ca al unui copil care desenează cu creta pe asfalt ultima căsuță din jocul de șotron. Râsul Nicoletei e întrebare, curiozitate, cerere de confirmare din partea interlocutorului. Râsul Nicoletei e când sfidare, când timiditate asumată. Când halucinație, când virus. Se ia: dacă se decide ea, n-ai cum să nu râzi cu femeia asta

DSC_3158

FASCINAȚIE, predicat. „Să înțeleg care e treaba cu ea.”

De prima dată când am văzut-o jucând – la Ploiești, în piesa lui Afrim, And Bjork, of course – mi-au rămas în minte două lucruri: râsul Nicoletei (atunci seducție, așa cerea rolul) și vocea ei (perfect de moale, perfect de groasă). Cu vocea asta calibrată exact cum trebuie, mi-a povestit la sfârșitul verii și începutul toamnei despre drumul ei și legăturile cu oameni care l-au marcat, despre cum e să nu-ți mai faci planuri, despre ce i-a dat și ce i-a luat teatrul.

În martie, la opt ani după ce o văzusem jucând prima dată în Ploiești, am mers la premiera Aleargă, prima ei producție cu adevărat independentă, proiect pentru care a „alergat” să rezolve de la concept la logistică și promovare. Un spectacol despre feminitate și singurătate. Un one woman show pe care l-a creat alături de coregrafa Silvia Călin, după romanul de proză-poezie omonim scris de Ana Maria Sandu. Cartea i-a recomandat-o o prietenă, care i-a spus că i s-ar potrivi. La prima lectură, volumul nu i-a spus mare lucru: „am citit-o și foarte repede, n-am înțeles mare lucru, era o carte despre una care aleargă…”. A lăsat-o o perioadă deoparte, convinsă că nu e despre ea. După o vreme, a făcut o pneumonie severă, nu mai putea vorbi cum trebuie, ceea ce în meseria ei poate fi tragic. „Fiind și micuță, volumul meu nu e mare, mă rog, am plămâni, pot țipa… dar trebuie să am grijă”. Fumătoare înrăită de ani buni, s-a speriat. A terminat tratamentul și s-a lăsat de țigări. Apoi, ca și personajul din Aleargă, a început să își pună întrebări cu privire la corpul ei. „Când nu mai fumezi, ai timp să te gândești la mai multe. Când fumezi, totul e legat de următoarea pauză de țigară.”

A început să lucreze cu Silvia Călin, pentru că voia să exploreze mai mult zona expresiei prin mișcare. Pe Silvia o cunoscuse în urmă cu doi ani, făcea coregrafia la un spectacol al Andreei Vălean, ce urma să fie montat la Green Hours. Trebuia să construiască împreună un moment de dans. I-a plăcut că nu i-a spus „uite, faci mișcările alea, așa, cum spun eu”, ci „hai să pornim de la tine, hai să vedem cum te miști tu”. Spectacolul de la Green nu s-a mai finalizat, lucraseră doar două zile împreună, dar Nicoleta i-a reținut relaxarea și flexibilitatea Silviei. S-au reîntâlnit apoi întâmplător și, fără să aibă încă un concept în minte, Nicoleta i-a spus că ar vrea să lucreze „ceva împreună”.

În paralel, începuse să citească Dilema Veche. Îi plăceau articolele semnate de Ana Maria Sandu. „Stai, măi, eu parcă am citit o carte a fetei ăsteia.” Tot lecturându-i textele, a dezvoltat o fascinație pentru persoana din spatele lor. „De la ea am pornit și spectacolul. Am agățat-o pe Facebook: «bună, bună, ce faci? Eu am citit cartea ta, aș vrea să fac ceva cu ea, putem să ne-ntâlnim?»” Deși reticentă la început, Ana a acceptat să discute cu Nicoleta posibilitatea adaptării. Au început să se vadă ca să discute proiectul. „Mi-a fost dragă de când am văzut-o. Mi-era mult mai dragă întâlnirea cu ea decât neapărat să mă apuc eu să fac spectacol. Era și spectacolul, dar mai mult voiam să o descopăr și să înțeleg care e treaba cu ea.”

I se mai întâmplase ceva asemănător, în anul II de facultate, cu profesoara de mișcare scenică: o fostă balerină, Dana Coșeru. A intrigat-o din momentul în care a intrat în clasă, i se părea că nu seamănă cu ceilalți oameni pe care îi întâlnise. „Aș fi vrut să ajung nu la ea acasă, dar cumva să fiu în preajma ei. Să văd ce face, cum își ocupă timpul, cum gândește, ce cărți citește, ce mănâncă, știi?” Citise De ce fierbe copilul în mămăligă. S-a dus la profesoară cu cartea în mână și a întrebat-o dacă ar vrea să o citească, pentru că vrea să facă un spectacol. „Cu exact aceeași vrăjeală am pornit”, râde șmecherește.

Hotărâtă să facă un spectacol după romanul Anei, le-a convins și pe ea, și pe Silvia că poate fi dramatizat, cu toate că orice alt cititor, în locul ei, incluzând-o chiar pe autoare, ar fi spus că Aleargă nu poate deveni spectacol, pentru că are mai multă poezie decât structură dramatică. Abia la a doua lectură, Nicoleta s-a regăsit în carte, în experiențele naratoarei, în povestea de iubire pe care o ghicea în spatele relației ei cu corpul. Când a citit cartea a doua oară „deja mă chitisem să fac spectacolul”.

Ana Maria a venit doar de două ori la repetiții, dar Nicoleta îi povestea mereu ce lucrează cu coregrafa. A invitat-o la premieră și abia atunci a început să simtă presiune, gândindu-se la ce va zice autoarea unui text atât de intim cum e Aleargă, confruntată cu el. „Mă tot gândeam: oare ce-o zice ea? Oare ce-o crede?” Chiar la primul spectacol a avut senzația că Anei nu i-a plăcut ceva. Și Ana, și Silvia i-au spus apoi că au fost deranjate că interacționase prea mult cu publicul. „Eu mă simt bine pe scenă câteodată. Și cumva sunt foarte lucidă. Adică, te văd că ai întârziat puțin și ești stingher și îți zic să te așezi, să nu stai o oră în picioare. Știi?” Crede că într-un spectacol ca Aleargă funcționează. „Ele s-au speriat un pic, au zis că să nu bruschez publicul. Eu n-am simțit că voi ați fost agasați.” Au mai negociat apoi toate trei gradul de interacțiune cu publicul: Nicoleta s-a mai domolit ca prezență, iar fetele i-au înțeles, la rândul lor, punctul de vedere.

ALEARGĂ, adjectiv. „Femeia singură se caracterizează prin.”

DSC_3107

Tot după premieră, Ana i-a mai spus doar: „nu mai e textul meu. Nu mai e povestea mea, mă uit dinafară, n-am nicio legătură cu asta, poți să faci ce vrei, deja nu sunt eu.” Nicoleta râde mult și zgomotos amintindu-și. Râsul Nicoletei, cu care poate gâdila (dar și speria) o întreagă sală de teatru. A gustat ironia situației. Dar n-a crezut-o până la capăt pe autoare: „Cred că oamenilor nu le place să fie dezgoliți. Oamenilor le place să fie puternici. Ți-e frică să fii fragil. Că te înhață cineva.” Îi plac oamenii care își asumă vulnerabilitățile. „Nu avem nevoie doar de oameni puternici. E fain să fie omul blând și sensibil și frumos și speriat, știi?”

Înainte de Aleargă, a mai avut o tentativă de a face teatru independent pe cont propriu. Proiectul se numea Dezintoxicare, l-a jucat de câteva ori pe scena din subsolul Godot. Combina Jurnalul unei dezintoxicări de Jean Cocteau și o bucată din Jurnal de doliu al lui Roland Barthes. Îi plăceau mult textele pe care și le alesese, mai ales Jurnal de doliu, despre cum îndepărtezi prezența unui om cu care ai avut de-a face ani de zile, în momentul în care el moare sau dispare. „Cum îl scoți pe ăla din tine? O altă dezintoxicare. Ca să poți să trăiești, știi?” Însă a avut public „cât i-am epuizat pe prietenii mei”. N-avea buget și nici nu știa la momentul respectiv cum să facă să promoveze spectacolul, așa că a abandonat proiectul. Abia cu Aleargă a învățat cu adevărat să gestioneze și aspectele astea care țin de bucătăria unui spectacol. Dar se gândește că poate va relua cândva Dezintoxicare.

În piesa Aleargă, unul dintre monologuri este o caracterizare de manual a „femeii singure”. Nicoleta crede că „permanent ești singur, dar, de fapt, nu ești niciodată singur. Tot timpul e cineva. Tot timpul te poți agăța de absolut orice.” Cu câțiva ani în urmă se temea îngrozitor de singurătate, frica ei lua dimensiuni de panică. Apoi a început să se obișnuiască, a început să îi placă ideea de timpi pe care nu îi împarte cu nimeni. De cele mai multe ori, „dacă ar dispărea toți oamenii de pe planetă în afară de mine, nu cred că aș avea o problemă” – sparge iar aerul cu un râs sănătos și necruțător. Până la urmă, crede, contează cum îți umpli timpul. „Te trezești de dimineață și pentru că ai foarte multe treburi, nu te mai simți singur, nu?”

I se face din nou frică de singurătate doar când se gândește departe în viitor, dar nu face des asta. Până nu demult, își făcea nu neapărat planuri, dar proiecții: „aș vrea ca peste ceva timp să ajung acolo”. Dar acum, de când a trecut de 30 de ani, nu mai proiectează prea departe în viitor. Pe hârtie știe ce urmează: când are repetiții, pentru ce spectacol. Pentru lunile următoare, sunt clare lucrurile în privința asta. Dar mai mult de-atât nu știe și nu caută să știe. „Le las să vină. Sau nu știu. Le las să vină? Mi-e așa de bine acum încât mă doare la bască ce-o să fie mai încolo. Cred că e o formă de nesimțire, nu?” își strică argumentația autoironic, cum face mai mereu când i se pare că „filosofează”.

Mai ales la prima noastră discuție, în Eden, Nicoleta aleargă folosind frazele ca piste. Uneori nu le termină, mănâncă din cuvinte și mă lasă să completez liniile punctate. Sare repede la altă idee. „Am o problemă cu interviurile”, îmi spune. Când ne vedem din nou, câteva zile mai târziu, ritmul e mai potolit, își ia mai mult timp, parcă: desenează frazele folosindu-și degetele mici și subțiri ca să puncteze în aer și mai bine înțelesul lor. Dar încă are momente când sare direct la următoarea frază fără să pună punct. Reformulează, de parcă s-ar edita singură din mers. De fiecare dată însă, o însoțește la interviurile cu mine o temere: să nu reia poveștile pe care le-a mai spus în alte interviuri. Și îmi tot spune: „Mă repet tot timpul, mai citesc și mă văd că iar am zis de ăla, iar am zis de asta. Nu-mi place, știi? Aș vrea tot timpul să apar altfel.”

JOACĂ, infinitiv. „Na, rămân aici”

Nicoleta și-a început legătura de dragoste cu actoria din copilărie. Nu mai știe exact cum. Cât a fost pasiune descoperită întâmplător, cât a fost joacă și cât a fost impuls dat de alții. „Cred că mi-am permis foarte multă vreme să mă joc și din joaca asta am descoperit că unii te și plătesc să te joci. (râde) Și eu am zis: na, rămân aici.” DSC_3150

Din clasa a IV-a, la Galați, părinții ei au dat-o la școala populară de arte. Un aspect care acum i se pare banal. În cronologia traseului ei notează acum nu atât repere temporale, cât personajele care i-au hașurat drumul: „Sunt mai importante decât atunci când mi-am propus eu să fac sau… Nu contează că m-am trezit eu într-o zi și mi-a plăcut mie nu știu ce, ci contează că cineva a venit la un moment dat și i-a zis maică-mii: «dă-o pe ea la actorie». Mai departe, am întâlnit pe nu știu cine care mi-a dat o carte în mână și de-acolo, de la cartea aia…” Unul dintre acești oameni a fost „doamna Sârbu”, farmacistă, soție de dirijor și prietenă de familie. „Era într-un mare fel, arăta într-un mare fel. Mie mi-a fost dragă ea și, când ea i-a spus maică-mii că ar trebui să mă dea la teatru, eu am avut încredere în ce a spus ea.” Crede că toată viața i-a fost marcată de oamenii care au fascinat-o dintr-un motiv sau altul, de cei în preajma cărora a vrut să ajungă sau de la care a vrut să ia ceva „și să cred că ce îmi dau ei e bun”.

Decizia a luat-o cu adevărat odată cu admiterea la facultate. Tot atunci au luat-o în serios și părinții cu teatrul. A dat la Iași la Litere – antropologie culturală și la Teatru și a intrat la amândouă. La Teatru, cu mai multe emoții. Foarte slabă, cuminte, speriată, îmbrăcată într-o fustă până la genunchi și o bluziță elegantă. Părea mai copilă decât era, n-a impresionat. Profesorului de actorie, Sergiu Tudose, i s-a părut: „mică, mică, nici n-o vezi. Cum să o luăm?” Salvarea a venit de la asistent, care i-ar fi zis profesorului: „uitați-vă în zona asta la ochi, la ea: e o chestie concentrată”. „Cică oamenii au o energie puternică dar se canalizează foarte tare undeva. Ei au sesizat că eu o am aici”, desenează cu degetele un romb alungit care îi încadrează ochii între sprâncene și două treimi de nas.

Dacă n-ar fi intrat la Teatru, voia doar să rămână înconjurată de cărți. Într-o viață paralelă se vede scriitoare, cu două-trei pisici –„păi, scriitoarele n-au pisici?” Să locuiască undeva la munte, „să mângâi pisicile și să scriu”.

Crede că mama ei ar vrea să își vadă fata căsătorită și cu copii. „Îi place că o ard eu artistic și că mă văd cu oameni importanți, care apar la televizor” – izbucnește în râsul-ironie, cu care colorează uneori frazele – „dar pentru ea, aia ar fi fost fericirea, cred.” Tatăl ei a murit în urmă cu șapte ani, dar Nicoletei îi place să creadă că ar fi fost mândru de faptul că acum e pe picioarele ei. Le-a crescut și pe ea și pe sora ei să caute și să aprecieze independența, mai întâi financiară. Îi spunea mereu: „cel mai important prieten îți este portofelul, tu trebuie să nu fii datoare nimănui”. L-a iubit mult. După moartea lui, de fiecare dată când mergea la Galați mirosea cureaua de piele a ceasului pe care îl purtase la mână: „mă duceam să văd dacă… acum nu se mai simte, a trecut multă vreme.”

Ai ei au susținut-o întotdeauna, chiar când calea aleasă n-a fost cea mai pragmatică. Cel mai mult s-au îngrijorat când, în ultimul an de facultate, s-a decis să facă naveta între Iași și Constanța, după ce s-a angajat, mai mult accidental, ca balerină în trupa pe care o formase la teatrul constănțean Beatrice Rancea. Nu plănuise nici măcar să dea probă. Era la mare, în vacanță. Trenul cu care trebuia să se întoarcă la Iași avea întârziere mare, erau inundații și „ajungea apa până la geamul trenului”. Avea niște timp de pierdut, s-a întors de la gară și, împinsă de un coleg, „hai, mă, dacă tot te-ai nimerit”, a dat concursul. Băuse o bere înainte, era distrată, „mă durea la bască”.

La sfârșit, cei care făceau selecția au întrebat-o unde a terminat actoria. Le-a spus că nu absolvise încă. „Păi, de ce te-ai înscris dacă n-ai terminat?” „A, bine, intrasem și eu așa…” Au plăcut-o mult, așa că au găsit soluția-artificiu de a o angaja ca balerină. Ca actriță n-aveau cum să o plătească până nu termina facultatea, dar urmau să-i modifice contractul la absolvire. Nu era obligată să joace nimic în anul de școală, dar a intrat în spectacole și a optat pentru navetă: de două ori pe săptămână. Un drum care dura o noapte întreagă, într-un tren fără vagoane de dormit. Ațipea pe banchete, își făcuse un sistem: cu rucsacul pe picioare și capul pe rucsac, schimbând des poziția ca să nu amorțească. Dimineața, când ajungea la Constanța, intra direct în repetiții.

Se oprește din depănat amintirea asta, ar vrea să povestească altceva, își dă seama că experiența asta a mai împărtășit-o și altora: „aș vrea ca în portretul ăsta s-apară ceva ce n-am mai povestit. Mă tot repet, parc-aș fi o bătrânică. Aș vrea să aud despre mine ce mi s-a întâmplat după ce-am ajuns în București. Uneori, parcă totul a fost interesant până am ajuns în București”. Crede că s-a terminat spectaculosul.

Când călătorea mult cu trenul, avea parte de tot felul de aventuri. Banale, dar în același timp demne de povestit. Într-una din nopțile de navetă căuta o banchetă pe care să se-ntindă. I se lipeau ochii de somn, o durea îngrozitor spatele. Singura canapea liberă se afla într-un compartiment cu un bătrân care se descălțase lăsând în tot spațiul miros de șosete. Somnul a învins pretențiile nasului ei delicat. Și-a tras puloverul lung peste jumătate de față și s-a întins să doarmă. Câteva ore mai târziu, la Cernavodă s-au urcat niște „doamne gătite” care mergeau la muncă la Constanța. Le-a auzit venind pe hol, ca prin vis. „Hai, hai aici, să intrăm aici că e doar o fetiță.” Au deschis ușa compartimentului: „uuuui, dar ce pute fetița!” Nicoleta și-a dat seama că bătrânul plecase, dar îi lăsase suvenir mirosul de ciorapi murdari. Acum râde cu poftă amintindu-și. La astfel de întâmplări se referă când spune că îi scapă spectaculosul. Poate că ele n-au dispărut cu totul, dar nu le mai observă așa de bine.

A făcut naveta un an întreg, dar nu resimțea prea tare oboseala. „Nopți nedormite, cearcăne pe-aici (își desenează cercuri sub ochi cu degetele), dar nu conta. Puteam să și beau, fumam pe vremea aia…” Nici nu se alimenta tocmai ortodox. Noroc cu pachetul care venea de-acasă: se asigura că mănâncă măcar o masă zdravănă pe zi. „Dar nu era ca acum: să iau și fructe, și legume, fițele astea de doi lei (râde alintat). Trecea și o săptămână fără să mănânc măcar un fruct. Ne hrăneam cu bere, cu artă, cu d-astea.”

După facultate s-a mutat în Constanța, unde a mai rămas doar un an. A plecat Beatrice Rancea și gașca s-a spart. S-a mutat apoi la Brăila, dar n-a stat mult nici acolo. După un an, în care a mai avut colaborări în Ploiești (cu Radu Afrim) și București (cu Andrei Șerban și Sorin Militaru), Dorina Lazăr a luat-o cu transfer la Odeon. Coincidență sau nu, prima dată când vizitase Bucureștiul, la 19 ani, mersese cu o prietenă la același teatru ca să vadă Chip de foc, cu Marius Manole, de care era îndrăgostită. Și, privind scena de la balcon, se rugase să joace acolo cândva. Mai mult decât programul instituției îi plăcuse teatrul în sine, eleganța clădirii.

ACTRIȚĂ, definiție. „Ia-o pe Lefter că-ți salvează spectacolul”
DSC_3123După ce s-a mutat în București, a urmat o perioadă aglomerată, juca orice rol prindea, fără teama că va obosi. Simțea că trebuie. Avea nevoie să „își facă mâna”, dar „și un nume”. Dă vina și pe influența Bucureștiului. Își amintește că, deși a fost mereu serioasă – o elevă care își făcea temele „ca să nu aibă probleme”, o studentă „care își făcea treaba bine” – nici în Constanța, nici în Brăila nu simțea că nu poate trăi fără teatru, sau că nu există nimic mai important pentru ea decât meseria ei. Din contră. „Încercam să fiu OK, ca să nu am probleme. Că dup-aia vin problemele și-mi strică mie vizitele cu iubirea.” La Iași a împărțit apartamentul cu o colegă de facultate, care dăduse de trei ori la actorie și era foarte hotărâtă să reușească. „Îmi spunea că ea numai cu teatrul poate să trăiască. Și încet-încet, m-a viciat și pe mine. Am terminat-o cu dragostea, m-am dus spre teatru.” Dar la extremă a ajuns abia după ce s-a mutat la București. „Mamă, la București toată lumea era hotărâtă să spargă, să reușească, să dea din coate. Să rupi, că altfel nu contezi.” O vreme s-a lăsat acaparată de aceeași atitudine. Era la primele roluri în București și nu o știa nimeni. În unele zile avea câte cinci repetiții, care se terminau undeva pe la 1, 2 noaptea. „Ca să îmi fac cumva un loc. Acuma mi-am făcut un loc și stau și bat câmpii la masă cu tine”, râde de vibrează gheața în paharul cu limonadă de mentă.

Încă joacă mult, și la teatrul de stat, și în independent, mai nou și în producții proprii, dar crede că nu mai are nevoie să demonstreze și că poate fi mai selectivă cu proiectele în care se implică. „Sunt un artist OK, pot să fac frumos, nu sunt ridicolă pe scenă”. O amuză că a auzit despre ea cum c-ar fi recomandată regizorilor cu fraze de genul: „Băi, ia-o pe Lefter că îți salvează spectacolul.”
– Cum salvezi spectacolul?
– Nu știu, sunt simpatică eu așa, fac și giumbușlucuri. Și brusc toată lumea se uită la mine și sunt un soi de maimuțică.
– Nu cred că te vezi așa.
– A, nu, eu îmi iau foarte în serios munca. Atunci când urc pe scenă, nici nu mă gândesc că eu-s maimuțică. Dar îmi imaginez cum se vede din afară.
BANII, prepoziție. „Hm, nici măcar nu-mi place”
Pentru teatru, că a fost vocație sau joacă luată în serios, a făcut mult timp tot ce-a fost nevoie. În facultate și anii ce-au urmat, nu putea trăi din asta (nici acum nu e prea ușor), așa că și-a luat în paralel „tot felul de jobulețe”. N-a deranjat-o, e foarte curioasă și orice experiență nouă o atrage. A fost babysitter pentru copilul unei prietene, a făcut curățenie la o familie de italieni în fiecare dimineață o vară întreagă ca să-și plătească un an chiria în Iași, și, pentru foarte scurt timp, a lucrat la call-center-ul unei bănci. Aici n-a stat mai mult de luna de probă. Lucra ca agent de vânzări, avea un nume fictiv, un discurs prefabricat pe care trebuia să-l adapteze ca să convingă oamenii prin telefon să intre într-un program de credit, pe care îl considera „o tâmpenie”. Încerca să facă exact opusul, să le dea de înțeles, subtil sau mai puțin subtil, că nu e o idee bună. „Bine, domnișoară, revenim noi cu un telefon.” (imită o voce morocănoasă de bărbat) „Mulțumesc, la revedere, nu vor nici ăștia.” Șeful ei lucra în același birou, i-a atras de câteva ori atenția, după care a lăsat-o să-și termine luna de probă și au încheiat colaborarea. Și Nicoleta știa deja că job-ul respectiv nu era pentru ea.
Fiecare experiență de muncă în activități complet paralele cu arta o îndepărta de teatru. Dar o și apropia în același timp, pentru că i se făcea dor. „Ca orice chestie care ți-e dragă, de la distanță ți-e și mai dragă. Când stai foarte aproape, nu realizezi”. Simte același lucru după vacanțe. Își ia în fiecare an luna august liberă și la început de septembrie are mereu energie de mutat munții în spectacolele din toamnă. Fără pauza luată în august însă, e convinsă că ar claca. „Te mai cureți un pic, îți face bine și ție, și oamenilor din jur, că nu te mai văd atât, nu mai ești atâta de prezentă.” Acum nu își mai încarcă programul la fel de tare cum o făcea înainte. Dar a avut și perioade în care juca zilnic și avea și câte două-trei spectacole pe zi. În prezent evită cât de mult poate astfel de suprapuneri, „că nu mai simt nimic, merg pe pilot automat. Într-adevăr, poate intri așa într-o adrenalină de la un spectacol la altul: la primul te încălzești și la al doilea faci de plăcere. Dar n-are sens. E ca și cum aș înghiți, ca un pelican, două feluri de mâncare: foarte repede și mult în același timp. Nu mai are nicio legătură cu actul artistic, devine o chestie tehnică”.

 

Când joci o piesă imediat după alta, nu mai ai timp pentru niciun ritual de pregătire, pentru niciun moment de adunat energie. Și nici financiar nu crede că merită neapărat. „La sfârșit te trezești cu două-trei milioane în buzunar, pe care oricum îi cheltui imediat. Așa, când câștigi un milion cinstit și tihnit, parcă altfel te bucuri de banii ăia, te țin și trei-patru zile, parcă nu se mai termină.” De fiecare dată a cheltuit haotic banii câștigați în independent și și-a drămuit mult mai bine salariul. Nu știe să explice prea bine de ce. Dar e convinsă că tot în teatrul de stat a făcut cele mai bune spectacole ale ei.
Deși n-a avut niciodată mulți, n-a suferit din cauza lipsei banilor. Merge pe principiul: „atâta ai, cu atâta defilezi”. E un mod de a fi pe care și l-a cultivat din copilărie. Dacă își dorea un fruct sau o înghețată și nu își permitea, își zicea „hm, nici măcar nu-mi place.” O rochie faină, dar prea scumpă? „Hm, nici măcar nu-mi place”, spune cu seriozitatea pe care o mimează uneori copiii, ridicând ușor nasul cârn. Crede că ține de exercițiu. Dar are și noroc pentru că, cel puțin în cazul hainelor, n-a fost niciodată pasionată de a face cumpărături. Își alege, fără rezerve, haine de la second-hand (când zice asta, exemplifică arătându-mi rochița lejeră de pe ea). Îi pasă cum arată, dar în limite foarte sănătoase. A fost certată și de colegii actori, și de mama ei, pentru hainele pe care le poartă. I s-a spus că „nu se îmbracă precum o actriță”, dar nu îi e foarte clar ce-ar presupune asta și nici nu cred că o interesează prea mult. Înainte să meargă să o fotografieze Vlad, merge în baia cafenelei A1 să își dea cu un ruj roșu pentru poze. La întoarcere, înainte să reluăm discuția, și-l șterge de pe buze cu un șervețel.
REFRACȚIE, timpul viitor. „Să nu mai fiu: eu, eu, eu”
În prezent, pregătește a doua producție independentă după Aleargă, un spectacol care se va numi Refracție, despre viețile copiilor cu autism. Prima ei experiență serioasă cu teatrul social. Spectacolele vor avea loc în sala de concerte a clubului Control, care va fi amenajată astfel încât să dea senzația unui incubator. Spectatorii vor fi invitați să doneze bani pentru orele de terapie ale copiilor cu autism. A vrut să facă acest proiect după ce a citit cartea Anei Dragu, Mâini cuminți. Copilul meu autist.DSC_3081

Ideea de a face teatru social a venit natural, într-o perioadă în care a început să realizeze cât de egoistă e arta actorului. „Teatrul îți cere tot timpul atenție. Și actorii, în general, vor atenție. Sunt atâta de pierduți, vor pe cineva să-i conducă, să dea bine, să aibă rolurile principale. Actrițele să fie frumoase. Frumoase și deștepte. Deștepte nu contează… dar frumoase să fie.” În ultimii doi ani a înțeles că și ea căuta, fără să știe, același lucru, că devenise prea importantă pentru ea confirmarea celor din jur. S-a întâmplat după ce a redus numărul de spectacole în care juca, pentru că își permitea, financiar și nu numai, să nu mai joace așa de mult. „Într-o zi ți se spune: «vai, dar ai fost senzațională, ai făcut minunat.» Și-a doua zi nu-ți mai zice nimeni nimic. Dar de ce nu? Ieri mi-a zis… Ba dimpotrivă, îți zice cineva că ești de căcat. Ți se spulberă tot și cazi în depresie. Când nu mai vine (confirmarea, n.r.) și nu mai ai nici premiere, nici spectacole, ești la pământ. Și-atunci trebuie să te construiești din ceva. Așa am observat eu ce nu e complet la mine.” Spune că a înțeles astfel că se concentra prea mult pe ea însăși și că de-atunci vrea să facă mai multe lucruri pentru ceilalți. „Să nu mai fiu: EU, EU, EU, cea mai importantă, EU, EU, știi?” A început cu mama ei, pe care „prea avea grijă să o corecteze tot timpul”. A început prin a o privi din afară, ca și cum n-ar fi mama ei. Și-a dat seama că, dincolo de certurile lor mărunte, dincolo de faptul că îi mută mobila prin casă sau că îi gătește excesiv când vine în vizită, sau că nu au aceleași gusturi, îi place de ea, „cum se descurcă, ce relații de prietenie are”.
FULGER, sintaxă. Ca o înregistrare veche de jazz
M-am uitat înainte să scriu textul ăsta la fotografiile făcute de Vlad. Sunt faine, el e talentat, dar în niciuna dintre ele nu mi s-a părut că o văd pe Nicoleta întreagă, adevărată. Mereu scăpa ceva. Chiar m-am gândit că ne-ar fi trebuit cel puțin trei imagini pe copertă, ca să vă spunem ceva despre ea. Ca și cum în clipa aceea dintre apăsat pe declanșator și fixarea imaginii, ceva ar fi fugit. Poate pentru că mușchii feței Nicoletei sunt în permanentă mișcare, pentru că nici mintea nu-i stă locului. Pentru că înainte să termine o frază, trece la următoarea, mâncând cuvinte. Cum fotografiezi un fulger? Cum scrii despre conversațiile pe care le-ai avut cu un fulger, fără să pari complet nebun? Ce e frumos la Nicoleta e ce are frumos și o înregistrare veche de jazz: îți scapă logica, n-o poți explica până la capăt, n-o poți pune prea ușor într-un sertăraș, dar, ore bune după ce oprești sunetul, ore bune după ce pleci de la spectacolul cu ea, ai s-o auzi în continuare. Rămâne cu tine. Sfidând. Agitând. Râzând.

 

*

Alexandra Nistoroiu locuiește în muzică și se hrănește cu povești. Când nu scrie, îi ajută pe alții să o facă – și așa a învățat cel mai mult.
Ne place să-l rugăm pe Vlad Bîrdu să ne fotografieze actorii ale căror povești le spunem. Pentru că rezultatele nu sunt portrete de actori, ci poze cu oameni, în carne și oase. E enervant de talentat și îl găsiți aici: www.vladbirdu.com.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!