-

One World

 
 

aprilie 7, 2015


Nu cred că se putea găsi un titlu mai bun pentru acest festival. Așa cum nu am găsit altul mai bun nici pentru articolul de față. Este atât de banal – one world, însă numai o săptămână de documentare îți arată cât de departe ești de tot ce se întâmplă în alte colțuri ale lumii, în alte pături sociale, și ajungi să realizezi distanța dintre tine și evenimente sau probleme care, deși sunt contemporane, par din lumi paralele. Când aprofundezi subiecte care parcă ți-au trecut pe la ureche, fie realizezi cât de eurocentrică este presa pe care o urmărești și, mergând mai departe, cât de occidental-eurocentrică, fie îți dai seama cât de detașat ești, de fapt, de lumea din jurul tău. Această lume unică, a tuturor.

Anul acesta, pe ritmuri de Albatros (ca soundtrack al spotului oficial al festivalului), One World a făcut o nouă incursiune prin teme sociale, politice și economice de actualitate, deschizându-ne ochii și, poate cel mai important, mintea, către lumea din jurul nostru. Se spune că documentarele sunt unele dintre cele mai importante mijloace ale schimbării. Așa că o să vă spunem două vorbe despre filmele care simțim că au zdruncinat câte ceva în noi, sau care ne-au făcut să ridicăm, măcar, câte un semn de întrebare.

CitizenFour (r. Laura Poitras, SUA/Germania, 2014)

La începutul anului 2013, însăși Laura Poitras primește o serie de emailuri codate, semnate CitizenFour. Câteva luni mai târziu, alături de doi jurnaliști pleacă în Hong Kong pentru a se întâlni cu expeditorul acestor mesaje. Nimeni altul decât Edward Snowden. Documentarul spune povestea celor opt zile care au urmat, timp în care publicul îl poate observa pe Snowden, cel care a renunțaț la cariera lui de la NSA pentru a spune întregii lumi despre programele de colectare de date și, practic, de monitorizare a populației de către guvernele occidentale.

Povestea lui Snowden pare a fi cea a sacrificiului de sine, pentru a avertiza restul lumii asupra pericolelor la care se expun. Și Laura Poitras pare să se identifice cu acest model uman, lucru care reiese din fraza cu care începe filmul: “In 2006, I was placed on a secret watch list after making a film about the Iraq War (n.n. My Country, My Country). In the following years I was detained and interrogated at the US border dozens of times. My next film was about Guantanamo and the world on terror.”

Așadar, dincolo de fondul problemei, mesajul din planul doi este clar. Atât regizorul, cât și subiectul său, sunt pregătiți să renunțe la propriile libertăți, pentru a încerca să le câștige pe ale altora.

Euromaidan. Montaj brut (r. Roman Bondarciuk, Ucraina, 2014)

În caz că vă întrebați, mențiunea Montaj brut nu se referă la stadiul filmului, ci la cel al Ucrainei. Așa explică însuși regizorul.

De altfel, filmul este un mozaic realizat din filmările mai multor regizori, care au filmat protestele din Ucraina începând cu toamna lui 2013, când Ucraina a suspendat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană, terminând cu fuga lui Ianukovici.

Deși este un film realizat din mai multe perspective, acesta nu își pierde deloc unitatea. Simți cum cu fiecare cadru care trece, tensiunea din ce în ce mai puternică. Dacă la început ai senzația că asiști la un banal protest, pe măsură ce trec secvențele, iar o dată cu ele, câteva săptămâni sau luni din viața protestatarilor, ajungi să asiști la un război în toată regula.

La final, realizezi că la numai câteva sute de kilometri de tine trăiesc niște oameni care nu au renunțat la idealurile lor, și au luptat pentru ele, chiar dacă lângă ei cădeau rude sau prieteni doborâți de lunetiștii lui Ianukovici.

A doua șansă (r. Peter Kerekes, Slovacia, 2014)

Festivalul aduce și o pastilă de umor, chiar dacă unii îl pot găsi mai întunecat. Peter Kerekes vizitează o profesoară, născută pe 28 octombrie – ziua fondării Cehoslovaciei. O bătrână care și acum regretă detrămarea acesteia. El îi povestește planului lui: să invite o țară occidentală să ocupe Slovacia. Una care să schimbe corupții de la putere. Și să o ocupe cam cum au făcut sovieticii în 1968, însă cu ceva mai mult succes decât aceștia și pentru o cauză mai bună.

Pentru că, de ce nu?

Cardiopolitika (r. Svetlana Strelnikova, Rusia, 2014)

Serghei Suhanov este un medic sever. Un cardiolog cu mii de operații pe cord deschis la activ, se luptă să deschidă un centru modern de cariologie în Perm, undeva în Urali. Aici, deși numărul pacienților este în continuă creștere, inaugurarea acestuia este amânată în continuu.

În 2012, după terminarea mandatului lui Medvedev, partidul Rusia Unită caută oameni de valoare pentru a-l susține pe Vladimir Putin în cursa electorală. Și deși la începutul filmului declară ferm că medicii nu au ce căuta în politică, iar singurul lor crez trebuie să fie jurământul lui Hippocrate, acceptă să îl promoveze pe Vladimir Putin pe parcursul campaniei. Deși este convins că nu face politică, le spune oamenilor că Putin trebuie votat. Așa cum, deși este cardiolog, este un fumător înrăit.

La scurt timp după terminarea alegerilor, centrul său de cardiologie este inaugurat. Și cu toate acestea, pare mai mult o victimă, decât un învingător.

86 400 (r. Lukáš Kokeš , Republica Cehă, 2014)

O zi are 86.4000 de secunde. Asta dacă se mai plângea cineva că o zi ar fi prea scurtă.

În 1894, Tomáš Baťa fonda în Moravia celebra fabrică de încălțăminte, fiind printre primii care au introdus principiile standardizării producției de masă în regiune, după modelul lui Henry Ford. De altfel, filmul continuă referința prin inserarea unor imagini dintr-o fabrică de autoturisme imaginilor din fabrica de pantofi.

Documentarul spune povestea faricii Baťa de la înființare, apoi în perioada comunistă, urmând ca apoi vechile hale să fie înlocuite de ce altceva decât un mall.

Iar morala filmului este cât de poate de directă și de clară: Viața înseamnă schimbare.

Faimosul domn Bout (r. Tony Gerber/Maxim Pozdorovkin , SUA/Rusia, 2014)

Cum ajunge un tânăr antreprenor din Moscova post-Gorbaciov să ajungă personaj de film, și să fie interpretat de Nicolas Cage? Făcând trafic de arme, de exemplu.

Filmul este montat din colecția impresionantă de filmări ale lui Viktor Bout, fiind completat de emailurile trimise de acesta din închisoarea din New York, unde se află în prezent pentru trafic de arme.

Așadar, arhiva personală de filmări a dat prilejul unei întregi autobiografii, începând cu tinerețea acestuia, căsătoria lui, urmând apoi primele mici afaceri din Moscova, apoi din Belgia sau Africa.

Ultima filmare însă, aceea a flagrantului înscenat în Thailanda, ce a prilejuit arestarea sa, nu i-a aparținut.

Spartacus și Cassandra (r. Ioanis Nuguet, Franța, 2014)

Ioanis Nuguet a realizat acest film după ce a petrecut patru ani la periferia orașului, în mijlocul unei comunități de rromi. Astfel, acesta spune povestea a frați, care sunt puși în situația de a lua o hotărâre sfâșietoare pentru vârsta lor. Aceea de a merge la școală sau de a rămâne alături de părinții lor. Decizia este cu atât mai grea cu cât chiar părinții se simt incapabili de a trăi fără ei. Dacă părinții sunt cei care i-au crescut, cum ar putea copiii, acum, să îi lase singuri?

Regizorul a reușit să surprindă cu delicatețe și subtilitate întreg procesul de a lua o decizie. Mai ales când protagoniștii sunt niște copii, un astfel de demers prin intermediul unui film documentar, mi se pare o realizare remarcabilă.

Imaginea absentă (r. Rithy Panh, Franța, 2014)

Nu știu câți ați auzit de Khmerii Roșii. Iar dintre cei care ați auzit, nu știu câți ați reușit să conștientizați atrocitățile acestora din Cambodgia anilor 1975- 1979.

Rithy Panh, plecând de la experiența propriei familii, reconstruiește Cambodgia acelor vremuri cu ajutorul unor figurine de lut. Își dă seama că, în afară de imaginile propagandistice ale Khmerilor Roșii, lipsesc imagini din acele vremuri, motiv pentru care decide să le recreeze. Astfel, figurinele, victime ale unui regim care a decimat un sfert din populația țării, spun povestea tragică a acelor vremuri, ce contrastează puternic cu imaginile de propagandă ale epocii.

Astfel, memoria victimelor nu se șterge, iar povestea lor nu este uitată, chiar dacă nu a documentat-o nimeni la momentul respectiv.

Și ar mai fi multe filme despre care merită vorbit: Virunga, Vitosha, Pixadores, Mandatul, Pepe Mujica, învățămintele florarului, Primarul chinez și multe altele. Și anul acesta, One World a fost un festival complex, complet, care într-o singură săptămână a reușit să ne amintească faptul că nu suntem singuri pe lume.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!