-

Poziția Copilului – Mai Stai Puțin

 
 
 

aprilie 12, 2013


Regia: Călin Peter Netzer Cu: Bogdan Dumitrache, Luminița Gheorghiu, Mimi Brănescu, Vlad Ivanov. România, 2013

Mi-am propus să nu scriu şi eu despre Poziţia Copilului pentru că a fost destul de promovat, comentat, premiat, aplaudat. Ce aş mai putea eu să zic ce nu a fost zis deja? Păi nu prea am ce, decât că după ce l-am văzut am simţit nevoia să scriu despre el. Atât e de simplu.

L-am văzut la NCRR în sfârşit de martie. Era într-o sâmbătă la ora 14. Îmi imaginam că nu o să fie cu sală plină; cine vine la prânz, în week-end, la câteva săptămâni după ce apăruse în cinematografe? Dar cum e un film care a depăşit în mai multe ocazii aşteptările (vânzări, premii, promovare), şi părerea mea a fost depăşită. Mă aşteptam să fie ca la orice film românesc pe care l-am văzut, doar cu maximum 4-5 spectatori în sală. Însă acum sala era plină. Filmul începe brusc, fără nicio reclamă, silenţios, ţi se strecoară pe sub piele fără să-l simţi. Început care nu are nicio legătură cu finalul pe care-l simţi puternic înfipt undeva în adâncul tău, care te trece printr-o mulţime de senzaţii şi sentimente şi nu te lasă să-l uiţi uşor. Şi tot ce se întâmplă pe parcurs duce, gradual, spre acel moment intens de final. De la aproape inevitabila prezenţă ca poliţist a lui Mimi Brănescu, la apariţia malefică a lui Vlad Ivanov, la obsesia lui Bogdan Dumitrache – Barbu în film – pentru picăturile Olynth care mi-au adus aminte de aceeaşi furie întâlnită la Din dragoste cu cele mai bune intenţii când nu-şi găsea chiloţii din armată. La cearta cu mama posesivă interpretată de Luminiţa Gheorghiu, la replica dură „Eu mi-am luat mâna de pe tine” şi la regretul de după.

Filmul se termină la fel de brusc şi silenţios cum a început. Luminile s-au aprins. Mă uit din nou în jurul meu. Sala e încă plină, scaunele încă ocupate. Nimeni nu se ridică. Abia după câteva momente de primă dezmeticire, unul câte unul, se îndreaptă spre uşă. E linişte de parcă filmul încă nu s-a terminat. Nu-mi amintesc ultima oară când am văzut o astfel de reacţie după un film.

Şi cred că îmi dau seama de ce a câştigat Ursul de Aur. De ce a fost atât de promovat, comentat, premiat, aplaudat. E foarte uşor, chiar dacă nu ai trecut prin ceva asemănător, să te pui în poziţia mamei posesive care ar face orice pentru copilul ei adult, poziţia copilului adult sufocat de părinţi, poziţia actorului care caută justificări pentru înjurăturile personajului către mama sa, poziţia spectatorului care mai stă lipit de scaun minute bune după terminarea filmului. Toate astea pentru că e o poveste puternică, personală, aproape a oricărei familii care întâmpină un moment greu ce scoate la iveală multe şi le schimbă viaţa pentru totdeauna. Atât e de simplu.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!