-

Summer Well-ing și respect

 
 

 

Crystal Fighters

Știi că un festival e gândit cu cap și făcut cu dragoste atunci când revii ediție după ediție la el, chiar și în anii în care lineup-ul în sine n-ar fi fost un argument suficient de puternic, dacă evenimentul nu se desfășura sub un nume care îți garantează că o să ai o stare zen tot weekendul. Summer Well își respectă publicul, începând prin a-i da ceea ce promite și, de fiecare dată, puțin mai mult.

Respectul pentru public l-am putut nota anul acesta cu calificativ maxim în timpul tuturor actelor live, fie că a fost vorba de un respect îmbrăcat în vitalitate excentrică (ca la Crystal Fighters), fie că a fost recunoștința exprimată de solistul de la Years & Years în mișcări lascive și zâmbete cu toată fața, sau de seriozitatea cu care Hurts și-a tratat fiecare piesă, creând momente la finalul cărora îți venea de fiecare dată să te înclini.

Cu puțin timp înainte mersesem la Muse. Deși sunt probabil cel mai bun live din muzica alternativă, de vreun deceniu încoace – și au spus-o oameni mai pricepuți ca mine – cei de la Muse interacționează rar cu publicul și lasă muzica să vorbească pentru sine. Artiștii de la Summer Well, deși majoritar britanici, au avut o abordare mult mai caldă și multe încercări de a se conecta cu publicul, inclusiv prin scurte secvențe de coregrafie dictate de pe scenă (Crystal Fighters sau Blossoms), inițiat o discuție cu o fană din fața scenei (vezi Blossoms) sau, pur și simplu, prin mulțumesc-uri lungi și interludii călduroase.

În prima zi ne-a tulburat vocea ușor feminină și cumva angelică a solistului de la  BØRNS, pe structuri synth pop diafane care căpătau, live, o profunzime atipică genului. Că îți cântă despre 10.000 Emerald Pools sau BORNSdespre cum iubirea lui e un fulger prins într-o sticlă, Garrett Borns e credibil și demn în vulnerabilitatea pe care o afișează. Te face să îți dorești să îl poți asculta cândva și într-un bar în care încă se fumează și poți bea rom dintr-un pahar de sticlă, nu dintr-unul de plastic de festival. Nu-i deloc scandinav, doar își stilizează numele cât să pară – vine din Michigan. Și e cu trei ani mai mic decât autoarea, ceea ce ar fi deprimat-o dacă n-ar fi realizat chiar în timpul concertului dumnealui că mai mult de jumătate din publicul festivalului e format din adolescenți și adulți încă feriți de responsabilități (la început de facultate cel mai probabil).

Cu Crystal Fighters am intrat apoi în cu totul altă ligă, alt registru, alt mod de a asuma muzica. Le știam câteva melodii, dar nu urmărisem nicio înregistrare de concert, așa că n-am fost deloc pregătită pentru ce s-a întâmplat sâmbătă pe scenă. Dacă cineva a scris vreodată un cântec special pentru a porni cu el un concert, Solar System este cântecul. Fiindcă ecrystal 2l dezlănțuie nebunia. Pe măsură ce fiecare din cele șase personaje își face intrarea în scenă în cel mai non-apologetic fel cu putință, devine clar că niciunul dintre ei nu crede în „less is more”. În haosul plin de energie care infectează viral fiecare membru al mulțimii, nimănui nu îi mai pasă dacă vreun vecin de festival dă bere pe el, dacă e prea superficial un cântec sau altul, dacă celor doi vocaliști le mai scapă notele și armoniile, dacă trupurile transpirate ale străinilor se lipesc de-ale lor sau dacă vor ști vreodată să încadreze într-un gen muzical ceea ce le aud urechile. Cu câteva minute înainte să înceapă concertul lor pe mine mă pocnise un somn de parcă era furtună afară și tocmai băusem lapte.  După vreo trei piese însă, mă simțeam ca și când băusem un espresso tare. E adevărat că, mai mult decât energizată, concertul lor m-a lăsat curioasă. Rămân încă bulversată de sursa adrenalinei pure care a legat atât de compact întregul public de festival. Concertul celor de la Crystal Fighters a fost, dacă vreți, o dovadă fără echivoc a faptului că orice încercare de a scrie despre muzică, precum această cronică, este sortită eșecului. Și asta se datorează originalității muzicii lor și felului în care își trăiesc concertele, de parcă ar fi într-o transă excesiv de generoasă și de energică.

HurtsPrima seară de Summer Well s-a încheiat clasic, elegant, curat cu Hurts, deloc străini publicului din București, dar cui îi pasă de asta? Lights, Nothing will be bigger than us și Stay nu s-au auzit niciodată la fel de bine ca atunci când vocea lui Theo Hutchcraft s-a întâlnit cu sute de voci care încercau să îi răspundă la fel de atent, târziu în noapte, sub cerul înstelat de deasupra domeniului Știrbei. Dar abia pe piese ca Illuminated sau Evelyn poți înțelege prin ce se diferențiază duo-ul de restul trupelor care au încercat să revitalizeze popul optzecist.

Din a doua seară de Summer Well am rămas nu atât cu vizualurile epice – la propriu și la figurat – care au însoțit ora (din păcate prea) mecanică susținută de Chemical Brothers, cât cu bucuria infecțioasă împrăștiată de Years & Years, care n-au avut nicio jenă în a combina live o bucată de Katy Perry cu una de Drake într-un moment care a amuzat la fel de mult cât a revigorat. Cât s-a jucat cu un clop maramureșean aruncat spre el de cineva din fața scenei, dar și cât și-a legănat șoldurile într-un mod cumva sfidător față de oricine ar fi încercat să îi spună cum ar trebui să se poarte dat fiind genul lui, Olly Alexander ne-a făcut pe toți să îl iubim. Candoarea artistului, deschiderea cu care vorbește de drepturile persoanelor din comunitatea LGBT, pentru care a devenit unul dintre cei mai relatable ambasadori, sudează o legătură puternică între el și asistență. Pe scenă, deși e teoretic cel mai expus, Alexander pare că se refugiază în fața unor atitudini de care s-a lovit toată viața. Pe scenă poate să fie cum vrea el, cea mai plină-de-sclipici versiune a sa, fără să se justifice, fără să se ascundă. Și înconjurată de oameni care îi știau piesele cuvânt cu cuvânt, am avut senzația că orice ar păți pe scenă, de exemplu dacă brusc ar izbucni în lacrimi sau ar pica, mulțimea ar fi acolo să îl peticească și să îl urce la loc.Years and Years

 

Pragmaticei din mine nu îi vine să creadă că spune asta, dar la anul îmi cumpăr bilet de festival dinainte ca organizatorii să anunțe lineup-ul.  Am să merg pe mâna lor. Fiindcă dacă anul ăsta mă opream la scanat lista de artiști și mă împotmoleam în faptul că nu îmi doream foarte-foarte mult să văd pe unul dintre ei, pierdeam o experiență foarte mișto de summer well-ing.