-

The CAN – Povești în poveste

 
 
Capitala seamănă din ce în ce mai mult cu un oraș care pare să își fi uitat casele. Multe dintre ele, abandonate sau neîngrijite, sunt numai o umbră a vivacității de odinioară. Totuși, multora dintre acestea, delicatețea, simplitatea, eleganța, nu le-o poate lua nimeni. Nici măcar timpul. Motiv pentru care, în ultimii ani, tot mai multe case bucureștene au fost deschise publicului pentru diverse evenimente culturale. Iar readucerea lor la viață nu poate decât să ne bucure. Un bun exemplu este The CAN, un proiect realizat în incinta unei case interbelice de pe Strada Povernei.

Încă de la bun început, The CAN și-a propus să fie gazdă pentru rezidenți străini, veniți să descopere România, sau, de ce nu, să se descopere pe ei înșiși, realizând câte un proiect cultural. Pe plan local este open house pentru diverse proiecte sau inițiative culturale. Însă, de multe ori, povestea unei case se confundă cu poveștile celor ce îi calcă pragul. Așa că de data aceasta povestea The CAN este spusă cel mai bine prin poveștile a trei rezidenți care au stat simultan în casa de pe Povernei toamna trecută.

Enrico Bernardis – “Când există suficiente înțelesuri, opera este completă

Un artist italian ajunge în București. Mergând pe Calea Victoriei, ridică o bucată de placaj de pe un trotuar în șantier, și se grăbește cu ea spre The CAN. Trece pe lângă mașini de poliție cu placa în brațe și încearcă să pară cât mai natural. Câteva zile mai târziu, placajul furat din Piața Revoluției devine viitoarea sa piatră de mormânt. Ceva neobișnuit?

Deschid reportofonul în camera mică de la etaj. Vorbește rar, și nu se simte foarte în largul lui povestind despre arta sa. Enrico ne spune totuși că este genul de artist care preferă să lucreze cu obiecte, forme fizice concrete, mai degrabă decât cu fotografii sau imagini, folosind desene numai atunci când, din diferite motive (preț, indisponibilitate), nu se poate baza pe materiale fizice. Bunăoară, scopul lui nu este de a crea ceva virtual. Probabil, datorită faptului că a studiat design, este mai degrabă interesat de semnificațiile pe care le exprimă diferite obiecte. Exemple, pe site-ul lui.

Cu ce a venit în București? Mai întâi, cu un bagaj de prejudecăți pe care a dorit să le demonteze. O imagine creată de media. Apoi, pentru că știe foarte puține lucruri despre România, ca de altfel despre multe țări est europene (mai pe scurt, slavi). Când vizitezi Anglia, Londra mai știi cum arată, știi cam la ce să te aștepți, ne explică Enrico, însă despre zona asta a Europei mare lucru nu se știe. L-a interesat și faptul că în România a existat o comunitate italiană destul de numeroasă, iar asta împreună cu prejudecățile de mai sus, a creat o “tensiune” propice venirii lui aici. A găsit chiar un album, realizat de Asociația italienilor din România, despre familiile de origine italiană din diverse regiuni ale țării, inclusiv personalitățile celebre (Luigi Cazzavilan, Alexandru Pesamosca).

A venit, așadar, cu gândul de a lucra la un proiect având ca temă prejudecățile dar, odată ajuns aici, a început să se răzgândească. La final, într-o zi friguroasă de final de noiembrie, la The CAN, Enrico ne-a prezentat rezultatele muncii sale. Să le luăm pe rând: o fotografie făcută în Piața Sfatului din Brașov (unde tocmai expusese lucrările sale). În mijlocul fotografiei se află o rulotă, și, având în vedere prejudecățile italienilor cum că toți românii sunt de etnie rromă și nomazi, i s-a părut ironic ca el, din postura de artist italian călător, să realizeze această fotografie. A adus cu el din Italia și o parte dintr-o altă lucrare interesantă, realizată cu ceva timp în urmă: traducerea cărții Insula a scriitorului Sandor Marai. Însă nu oricum, ci prin intermediul a șase dicționare de buzunar, e tradus din engleză în maghiară și viceversa, însă nu oricum, ci traversând alte ai multe limbi. Toate aceste limbi reprezintă tărâmurile parcurse de personajul principal al cărții, iar traducerea în cascadă oferă, desigur, noi înțelesuri cărții.

Dar să nu uităm elementul central – piatra funerară. A fost uimit de faptul că în România oamenii gravează numele defuncților în piatră. Prin urmare și-a făcut și el o astfel de piatră și, în locul numelui său, a trecut website-ul, cumva o antiteză între lucruri efemere și altele care dănuiesc, cel puțin teoretic, veșnic. A fost și un tribute adus primilor italieni veniți în România secolului XIX, fiind cunoscuți ca buni lucrători în piatră. O altă ironie – artistul italian, care fură o bordură în România pentru a-și confecționa o lespede, locul de unde vin hoții în Italia pentru a fura din cimitire.

Și pentru că ne-a prezentat piatra lui funerară, nu putea lipsi și un parastas. Enrico ne-a servit cu paste cu mici, o rețetă mixtă româno-italiană, care mi s-a părut excelentă. A vrut să facă acest lucru pentru că peste tot  în lume se gătește mâncare italiană, însă toți au propria interpretare. Au fost și cartofi, plecând de la Nou-născut-ul lui Brâncuși (care este, mai degrabă, în formă de ou, ce-i drept). Plus de asta, mâncarea reprezenta încă o metaforă a degradării și efemerității: “Așadar iată, o altă relație cu moartea.

Și totuși, de ce atât de multe referințe pe care, unii oameni sensibili, le pot considera chiar morbide? Tot de la un român vin: “Un politician și scriitor român a scris multe aforisme interesante. Printre care următorul: În fiecare an trecem nepăsători prin ziua morții noastre.” Îmi spune Enrico în timp ce îmi întinde o ediție bilingvă româno-italiană a volumului Oaze de nisip de Vasile Butulescu.

Ce va lua din România? Evident, piatra de mormânt. Și memoria orașului, care i-a rămas întipărită. Și nu este numai o metaforă. Nu a făcut foarte multe fotografii în București, pentru că, într-un oraș cu destul de puțini turiști (mai ales în luna noiembrie), fotografiatul i s-a părut destul de ciudat. Oricum, deja și-a cumpărat biletele de avion pentru revenirea în București, în februarie.

Elias Peña Salvador – bucuria de a o lua de la zero

L-am văzut pentru prima dată pe Elias ieșind de la o proiecție Anim’est. Cu un zâmbet larg, prietenos, încă puțin dezorientat în orașul în care abia aterizase. În timp însă, s-a familiarizat atât de tare, încât la finalul rezidenței am avut sentimentul că ne despărțim de o persoană pe care o știm de multă vreme, nu numai de două luni.

Elias este un tânăr pictor. A terminat o facultate de arte, unde picta ceea ce îi cereau profesorii. Apoi, în ultimul an de facultate, a simțit ceva mai multă libertate și a început să picteze tot ceea ce îl înconjura. A apelat la prieteni, care s-au lăsat fotografiați pentru a-i servi ca modele, fără a-i cere bani. Și pentru că nu putea să îi roage să stea după el ore în șir, prefera să îi fotografieze. Astfel a ajuns sa facă fotografii “naturale”, le numește el, ale celor din jur. Pentru că se concentra mai mult pe lumină, decât pe subiecți. Apoi, în timpul unui Erasmus din Grecia, a început sa își dorească să fotografieze mai degrabă oameni pe care nu îi cunoaște. Și cu acest bagaj a ajuns în România.

“După ce am locuit în Grecia, când m-am întors în Spania, am simțit nevoia să merg mai departe, să cunosc artiști noi, să locuiesc într-o altă țară. Am căutat rezidențe pe internet și am găsit The CAN, și mi s-a părut o idee foarte bună, în primul rând pentru că Bucureștiul reprezintă o realitate est europeană pe care nu o întâlnești în alte țări.”

În general face fotografii, iar apoi pictează, bazându-se pe reprezentarea imperfectă a acelei fotografii în memoria lui. Practic, o privește numai în prima zi (inutil de spus că lucrează la un tablou timp de mai multe zile). Apoi revine asupra a ceea ce a făcut, si pictează din nou peste, până când imaginea devine neclară. Câteodată renunță la fundalul fotografiei și creează alt fundal, pentru a izola personajele sale de realitatea în care i-a surprins. El nu mi-a spus asta, dar tehnica asta m-a dus cumva cu gândul la modul în care revenim asupra propriilor noastre amintiri, având tendința să ni le denaturăm singuri, iar când și uitarea își spune cuvântul, amintirea rămasă nu este decât o umbră a fostei trăiri.

Nu vreau să copiez realitatea din fotografie. Vreau să arăt realitatea pe care doresc să o exprim prin pictură. Fotografia este numai instrumentul prin care capturez acel moment și îl aduc acasă. (…) Îmi imaginez că acolo este modelul pe care nu mi-l permit încă, și modific contextul.

În România a lucrat la un triptic. Pentru cei ce nu știu, este vorba de o serie de trei tablouri (în acest caz), legate de un concept. Primul tablou reprezenta o femeie înstărită, stând pe o canapea. A doua, un om al străzii. Iar a treia pictură, ceva care să lege cele două realități – o imagine a singurătății. Nu s-a concentrat pe detaliile feței sau ale corpului, nu contează dacă personajele sale sunt bărbați sau femei. Pictate ușor agresiv, inclusiv ca manevrare a pensulei, a vrut să inducă suferința personajelor sale, în contrast cu culorile folosite, mai vii.

La început ideea a fost simplă. A dorit să găsească un element al vieții cotidiene bucureștene pe care să îl reprezinte pe pânză. Iar aici, a dorit să deseneze contrastul, prin singurătatea oamenilor. Apoi a devenit mai fascinat de ideea de singurătate, lăsând în urmă ideea contrastelor, vrând să arate mai degrabă ceva ce oamenii au în comun. I s-a părut, așadar, că bucureștenii sunt singuri? Nu, dar mai degrabă s-a simțit el puțin singur aici. Era vorba de perspectiva lui.

Nu este pentru prima dată în Balcani. Cu toate astea, abia după vreo două săptămâni a conștientizat că se află aici. L-a șocat la început contrastul orașului, nu numai în ceea ce privește oamenii, dar și clădirile, cât de mult diferă o stradă față de cealaltă. Îi place că este un oraș gri, dar nu în sensul întunecat neapărat. Poate și datorită faptului că e octombrie-noiembrie.

I-a plăcut în București faptul că orașul nu a încetat să îl surprindă. Nu este un loc al atracțiilor turistice după care să alergi, ci unul în care să te pierzi, cu care să interacționezi și căruia să îi descoperi frumusețea și urâțenia în același timp.

Va lua cu el în Spania cu el bucuria de a se fi simțit mai relaxat aici, luând lucrurile de la zero, bucuria de a cunoaște oameni noi. Vrea să ia cu el sentimentul acesta descoperit de a se bucura mai mult de viață, cu mai puțin stres, putând vedea lucrurile mai clar. Și beri ieftine.

Cara Cole – imagini și cuvinte

A cumpărat o carte în limba engleză de la Anthony Frost. Nu a găsit poetul pe care îl căuta, însă i s-a recomandat un altul. Citește acum poeziile lui, și e încântată să citească una care se numește Strada Povernei și apoi, uitându-se pe fereastră, să admire această stradă.

Cara s-a alăturat celor doi puțin mai târziu. O prezență discretă în The CAN, afișând mereu un zâmbet larg la vederea oamenilor noi. Acum pregătise camera ei pentru interviu. Masa roșie era ordonată, având numai laptop-ul deschis și câteva pagini de manuscris. Pe peretele din fața biroului era expusă o serie de fotografii. În loc de lumină erau aprinse mai multe lumânări, emanând o lumină roșiatică. I-am simțit experiența din interviuri, începând să îmi povestească, fără șovăieli și concis, cu ce se ocupă și, vorba aceeea, scopul vizitei.

Cara este un artist foto din Canada. Momentan lucrează la două proiecte principale: The Sky Above the Mud Below, un proiect foto despre ritualurile și sacrificiile descoperite și documentate de ea în Kathmandu și apoi în Indonesia, și Lurid, un proiect mai recent despre perioada petrecută de ea în Las Vegas, unde a fotografiat studente care erau, în același timp, stripteuze pentru a-și câștiga existența, încercând să surprindă momentele de extaz sexuale ce transcend, în viziunea ei, spre religiozitate:

Este o serie mai mare de fotografii ale femeilor cu capul aplecat spre spate și gura deschisă, un moment al dorinței; căutând pe Google Extazul Sfintei Tereza al lui Bernini, vedem că ea este reprezentată la fel.

Pe oriunde călătorește, aduce cu ea o parte a acestor serii. Ele stau la baza romanului pe care îl scrie, acesta fiind proiectul cu care a aplicat în rezidență. Protagonistul este un artist fotograf care descoperă astfel de ceremonii. Nu este însă o autobiografie, personajul ei ajunge în locuri mult mai întunecate. Dorința este prezentă prin sentimentele pentru iubitul ei și prin intensitatea cu care își urmărește arta în zone instabile din punct de vedere politic. Nu este pentru prima dată când scrie, o face de multă vreme, însă este pentru prima dată când e determinată să publice ceva de anvergură.

Primul capitol are loc în Kathmandu, în perioada în care Prințul Dipendra ucide mai mulți membri ai familiei regale. Își ucide mama, tatăl și câteva alte rude. Este și perioada în care rebelii Maoiști se luptau cu guvernul, aruncând bombe din copaci. Am avut experiențele acestea stând acolo, și este un punct în care realitatea se oprește și imaginația preia controlul. Și unul dintre motivele pentru care mi-am dorit să vină în București este că încă nu am un final.

Fără a detalia discuția despre finalul cărții, unul dintre motivele pentru care a ales Bucureștiul este pentru că acesta este un loc în care estul și vestul se întâlnesc. Se lovesc și se amestecă. Din nou, lucru remarcat prin arhitectură – case art-deco și art-nouveau, plasate lângă blocuri sovietice. Însă asta nu i se pare neapărat un dezavantaj: “Ceea ce știu ca artist vizual este că uneori apreciezi frumusețea sau lirismul unui lucru mai mult atunci când ai ceva opus lângă el. Acesta este un lucru care mă fascinează. Este un lucru urât sau este ceea ce este, și are propria sa frumusețe?”  I s-a părut simbolică în sensul ăsta povestea balconului Casei Poporului: fiind conceput ca principalul loc din care Ceaușescu se va adresa poporului, în schimb primul care a făcut cu mâna din acel balcon a fost Michael Jackson. O poveste atât de întunecată, în opinia ei, pe de-o parte, și cu referințe pop, pe de altă parte, se putea întâmpla numai aici. Suntem încă o democrație tânără, spune ea, și a amuzat-o teribil atunci când un reporter suedez a întrebat un profesor bucureștean: Cum vă simțiți într-o democrație care are aceeași vârstă ca Taylor Swift?

Și totuși, de ce nu a vrut să își termine povestea tot pe calea unui proiect foto? Pentru că povestea pe care o spui vizual este mai abstractă, este mai degrabă ca o poezie, pentru că privești un moment și nu știi nimic despre lucrurile prin care trece personajul și conflictul din spatele său. De asemenea, imaginile realizate prin cuvinte sunt diferite față de imaginile realizate prin fotografii. Primele pot descrie o realitate mai complexă. Lucrările vor comunica între ele, vor fi legate, însă se vor adresa unor segmente diferite de public.

“Când am început să scriu, am introdus povestea ghidului meu din Indonezia. An de an, când ne revedeam, părul lui era din ce în ce mai lung, lucru neobișnuit pentru un indonezian. Ultima dată ne-am simțit foarte bine când ne-am reîntâlnit, și am început să vorbim. Așa mi-a povestit că a început să audă voci. Era convertit la catolicism, iar vocile i-au spus să meargă la biserica sa, să ia statuia din marmură Mariei, proaspăt adusă din Italia, și să o zdrobească. Și a mers, a scos-o afară și a zdrobit-o în stradă, în trafic. Apoi a luat statuia lui Iisus și a spart-o. Apoi a venit poliția, l-au arestat, l-au bătut, l-au amenințat cu arma și l-au închis șase luni. Ăsta e genul de poveste pe care o pot spune verbal, dar nu o pot reda în imagini.”

Încearcă, însă, să și inverseze puțin procesul. Editorul ei i-a atras atenția asupra unor pasaje foarte bine scrise din primul capitol al romanului la care lucrează. S-a hotărât așadar să tipărească pagini din roman la dimensiuni fotografice, iar în cadrul fiecărei pagini să șteargă cuvintele până când vor rămâne numai câteva pasaje scurte, esențiale. Și-a propus, astfel, să readucă arta scrisă la nivelul de abstracție al celei fotografice. Imagini puternice, fără poveste. Proiectul de numește : Chapter One, Kathmandu, Revelation and disaster.

Va lua din România o cămașă populară, purtată de un bărbat la nunta sa. A găsit-o la Galateca și a impresionat-o povestea. Și prieteniile făcute în România. Vrea să se întoarcă pentru a face workshop-uri de scriere sau foto.

 

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!